Fatacuceaiul's Blog

La mulţi ani, PUSHU!

Cu 24 de ani în urmă, am cunoscut, într-un coridor de maternitate,  o mică…fericire. Mică, pentru că ar fi încăput într-o cutie de sandale atunci când am văzut-o prima dată. Dormea frumos şi senin. În drum spre casă, a deschis ochii, care atunci mi s-au  părut prea mari pentru un pici de câteva zile. Apoi  au urmat multe alte zile în care eu o făceam pe mama.

Când o duceam la grădiniţă,  o împopoţonam cu tot ce găseam, să fie mai frumoasă, să nu îngheţe, chiar dacă afară era vară vară . Aveam tot dreptul:).  Când era vorba de cumpărături, nu „îi dădeam mamei voie să mi-o ia la Chişinău” de frică să nu o piardă.

 La vreo 3-4 ani, avea deja profesie, învăţa copii din mahala limba engleză. Cu onorariu, bineînţeles.  50 de bănuţi lecţia, dacă mai ţin eu  minte exact.

 Tot pe la vreo 3-4 ani, se trezea, cu  noaptea în cap, să dea mâncare la iepuri. Câteodată se auzeau şi bocănituri, la şapte dimineaţa, ea repara cuştile iepuraşilor, dacă ceva nu îi era pe plac. Mai avea grijă şi de nişte ieduţi neascultători.  

 Mai făcea şi pansamente la pui şi le dădea nume. Or, cum să ai în coteţ găini fără nume?:)

Uneori făcea parada modei cu tot felul de vechituri pe care le asorta ingenios.

 În primele luni de şcoală, caietul era prea mic pentru ea, iar într-un rînd nu încăpeau decît 3 litere de M.  Apoi ghiozdanul s-a dovedit a fi prea greu, iată de ce găsi de cuviinţă că acesta trebuia să fie adus acasă de colegele ei, nu de eaJ

 Vara rătăcea cu bicicleta pe la „matcă” şi iaz. Şi acum tot rătăceşte, doar că bicicleta şi locaţiile s-au schimbat.

 Astăzi e cea mai bună soră din lume care face cel mai bun ceaiJ.  Sunt tare mândră şi bucuroasă c ă a crescut anume aşa şi parcă nu îmi vine să cred ca deja e atât de mare şi o aud „grăind la radiu” cum ar fi spus bunica.

 La mulţi ani, PUSHU!

ANUMIT, la mulţi ani!

Nu cred că i-am fost pe plac din prima. Eram fata fără machiaj  şi, cu siguranţă, prea sură pentru o roşcată gălăgioasă care mergea şi la ore de teatru. Roşcată din cap pînă în picioare. Cu pantofi cu tocuri şi în cămaşă de noapte din Irlanda, cam aşa o puteai vedea pe coridoarele temutului nostru adăpost din anii de facultate. Mai avea şi un carneţel pentru pici plic de cîntecele în engleză şi jocuri de fetiţă.  Ca şi cămaşa cea de noapte, albă cu valurele multe, carnetul tot din Irlanda era. Eh, cît de invidioasă tre să fi fost eu atunci…Da, mai avea şi multe reviste cu vedete, tot din Irlanda şi îi văzuse „pe viu” pe cei de la Ozone şi avea autograf de la 3rei sud est. Definitevely, era net superioară nouă.

Ne-a împrietenit ceaiul.  Multe, multe căni de ceai într-o cameră cu cinci paturi şi cu mult mucegai iarna. Era gospodina casei. Făcea ordine mereu, chiar şi cînd nu avea mătură, pentru că tot ea o uitase în coridor,  iar cineva o furase. Uneori, mai cădeau şi perdelele verzi „aranjate pe sîrmă”. Dar, ce nu faci de dragul curăţeniei? Alteori, prăfuia două paltoane, unul mai frumos ca altul,  „înşirate” tot pe sîrma cu perdele.

Cu siguranţă, însă, prietenia noastră a devenit mult mai puternică, după ce roşcata din 66 s-a războit dur cu cineva care a încercat să-mi ia ceianicul de pe foc şi să mă lase fără ceai aproape de miezul noptii. Visa deja al şaptelea vis probabil, dar cînd mi-a auzit necazul nu a ezitat să zboare din pat şi să se îndrepte cu viteza vîntului spre bucătăria comună, acolo unde cineva încercase să atenteze la …ceainicul meu. Datorită acestui act eroic, a fost salvat şi ceainicul şi stăpîna lui, iar binefăcătoarea va fi pomenită veşnic de cea care nu-şi găseşte liniştea, în miez de noapte, dacă nu bea ceai.

La multi ani, draga mea!

P.S. ANUMIT nu-i nume!